Joi, 2 mai 2024, ora 19.00, Teatrul de Stat Regina Maria din Oradea

Dirjorii: Finaliștii concursului

Solist: Răzvan Popovici - Violă

Prezentator: Cristian Oroșsanu

În program:
Max Bruch: Romanze for viola and orchestra, op.85
Mozart: Symphony No 30, k.202
M. von Weber: Andante e rondo ungarese op.35
Mozart: Symphony No 31, k.297
Gustav Holst: Lyric movement
Mozart: Symphony No 35, k.385

"Orchestra's Conductor Competition" este unul dintre cele mai prestigioase concursuri cu care se mândrește România în momentul de față. Valorea concursului constă în mai mulți factori: În primul rând este dedicat artei dirijorale, care nu este atât de promovată în România, precum în alte țări din vest. În al doilea rând, unicitatea competiției constă în faptul că dirijorii-câștigători nu sunt aleși de către un juriu, ci de către orchestra pe care o conduc și cu care au ocazia să lucreze timp de câteva zile, astfel promovând un nou concept în competițiile dirijorale.

Indiferent de obiectivitatea artistică a membrilor din juriu, sunt rare cazurile în care rezultatele concursului corespund cu opinia majorității instrumentiștilor din orchestră. Cu toate acestea, votul orchestrei este unul vital, deoarece instrumentiștii sunt cei care lucrează în mod direct pe o perioadă scurtă de timp cu dirjorul-concurent. Mai mult de atât, ei se reîntâlnesc cu câștigătorii competiției, pentru a pregăti concerte în stagiunile ce succed concursului. Acest concept dorește să acorde șansa membrilor orchestrei de a descoperi noi dirijori talentați.

Pe lângă acest concept inedit, un alt punct forte al competiției este faptul că în fiecare an "juriul" este un altul: Orchestra se schimbă de la an la an, oferind astfel dirijorilor oportunitatea de a conduce muzicieni diferiți, din orașe și orchestre diferite. Fiecare orchestră reprezintă o entitate unică, iar relația creată între dirijor și ansamblu este la rândul ei una particulară în fiecare oraș. Mai mult, concurenții care nu au avut șansa de a fi câștigători, au ocazia să participe din nou la competiție în cadrul ediției următoare, lucrând astfel cu un alt ansamblu orchestral.

În anul 2024, Filarmonica de Stat Oradea se bucură să fie aleasă în calitate de amfitrion a proiectului "Orchestra's Conductor Competition". Concursul se va desfășura în perioada 26 aprilie - 2 mai, cu concertul de gală, sau cu alte cuvinte "finala" care va avea loc la Teatrul Regina Maria în data de 2 mai, începând cu ora 19:00. Acest concert va fi dirijat de trei dintre concurenți, respectiv cei care vor ajunge în finală. Programul concertului constă în lucrările: "Romanță pentru violă și orchestră, op. 85" de Max Bruch, alături de "Simfonia nr. 30, K. 202" de Wolfgang Amadeus Mozart, o altă "pereche" de lucrări dirijată de un finalist va fi: "Andante e rondo ungarese, op. 35" de Carl Maria von Weber, împreună cu lucrarea mozartiană "Simfonia nr. 31, K. 297", iar ultimele două lucrări sunt: "Lyric Movement" (Mișcare lirică) de Gustav Holst și "Simfonia nr. 35, K. 385" din creația lui Mozart. Prin urmare, fiecare pereche de lucrări este alcătuită dintr-o piesă pentru violă și o simfonie mozartiană. Așadar, solistul serii va fi Răzvan Popovici, la violă, iar evenimentul va fi prezentat de dirijorul Cristian Oroșanu, în calitate de președinte al concursului și inițiator al proiectului.

"Romanța pentru violă și orchestră, op. 85" este o lucrare care de multe ori nu este apreciată la valoarea ei reală, pe care o exprimă prin romantismul caracteristic, sugerat încă din titlu.

Romanța a fost la început un gen exclusiv vocal, așa cum s-a regăsit în secolul XV în Spania și Italia. În Franța și Germania a indicat nu doar un cântec, ci chiar o povestire romantică. Începând cu secolul XVIII, termenul a apărut și în repertoriul instrumental, păstrând însă același caracter romantic, preluat din piesele vocale.

Max Bruch a compus această lucrare pentru Maurice Vieux, violistul principar al Operei din Paris și al Orchestrei Conservatorului. Compoziția este scrisă în Fa Major și are o singură mișcare: Andante con moto. Cu toate acestea, pe parcursul lucrării viola exprimă o varietate de stări, din ce în ce mai agitate, prin folosirea unor elemente ritmice surprinzătoare și diverse precum tripleții și notele punctate, dar și prin elemente melodice și armonice inedite: O serie de arpegii rapide și acorduri neașteptate contribuie la stările agitate și totuși romantice, dar în ciuda surprizelor și a vitezei de interpretare, capul tematic este întotdeauna recognoscibil pe parcursul piesei, fiind interpretat la câte un instrument din orchestră și dezvoltat de către violă.

Simfonia nr. 30 a fost scrisă de Mozart la Salzburg și finalizată în 5 mai 1774. Din orchestrația ei făceau parte și timpanii, însă știma probabil s-a pierdut, rămânând așadar fagotul, oboiul, cornul, trompeta și corzile. Lucrarea are o formă clasică de 4 părți, după cum urmează:

Molto allegro

Andantino con moto

Menuetto & Trio

Presto

Prima mișcare este scrisă în formă de sonată și începe cu un motiv descendent parcă provenit din muzica de fanfară. Urmează o secțiune de tranziție, care conține un dialog între viori și alămuri, care la rândul lor alternează între nuanțe puternice și liniștite și care se finalizează cu un tril. Cea de-a doua temă din strcutura de sonată se împarte în două secțiuni: Prima este un ländler (dans tradițional din Alpii austrieci și bavarezi) și cea de-a doua este un menuet. Dezvoltarea se concentrează pe menuet, având frazele alungite. După recapitulare, în coda mișcării se revine la acest dans, unde frazele revin la dimensiunea lor inițială.

Partea a doua este dedicată doar corzilor și are o formă miniaturală de sonată. Rafinamentul părții provine din straturile orchestrale scrise într-un mod care conferă un sentiment de profunzime și intimitate întregului fragment. Mișcarea este una lentă și scurtă, dar care are o sonoritate cât se poate de matură.

Menuetul este larg, vesel și elegant. Cu toate acestea, există și tentative de abordarea a unor moduri minore, însă nu sunt de durată.

Partea finală a simfoniei este una scurtă și compactă. Prima temă este reprezentată de un marș, iar tema secundară este mai "sprintenă" și mai luminoasă. Dezvoltarea lasă în urmă brusc starea jucăușă și tinerească și abordează seriozitatea regăsită mai degrabă în simfoniile beethoveniene. Însă, spre finalul lucrării, întreaga atmosferă devine din nou luminoasă.

"Andante e rondo ungarese op.35" este o lucrare scrisă pentru violă și orchestră în anul 1809. Patru ani mai târziu, Carl Maria von Weber a compus o versiune în care a înlocuit viola cu fagotul. Lucrarea este scrisă în do minor și are două mișcări: Andante și Allegretto.

Weber a scris "Andante e rondo ungarese" pentru fratele său Fritz, care se afla la Ludwigsburg. Partitura lucrării s-a găsit la concertmaestrul Semler de la Berlin, care o moștenise de la tatăl său, faimosul violonist Franz Xaver Semler. Manuscrisul, după care s-a făcut prima publicare în 1816, se află astăzi la Biblioteca de Stat din Berlin.

Motivul pentru care lucrarea a fost adaptată și pentru fagot este probabil succesul pe care l-a avut Concertul pentru Fagot op. 75. Ambele compoziții au fost scrise de Weber într-un secol în care repertoriul pentru fagot era unul redus, în comparație cu secolul XVIII și secolul XX. Piesa pentru fagot se diferențiază de originalul pentru violă mai mult la partea solistică, în timp ce caracterul lucrării rămâne același. După cum spune și numele "Rondu Ungarese" poartă o influență maghiară puternică, ce se resimte cel mai pregnant în ritmul părții solistice și al acompaniamentului. Atât liricismul, cât și virtuozitatea joacă două roluri importante în lucrare, aceasta concluzionându-se cu un final spectaculos, ce aparține solistului.

A doua simfonie mozartiană din concert, respectiv "Simfonia nr. 31 în Re Major, K. 297" este cunoscută și sub denumirea de "Simfonia pariziană" și este una dintre cele mai cunoscute simfonii ale geniului austriac. La fel cum se întâmplă și cu manuscrisul lui Weber, și partitura originală a acestei simfonii se află la Biblioteca de Stat din Berlin.

Simfonia a fost scrisă în 1778, în vremea când tânărul Mozart căuta un post să se angajeze la Paris. Premiera a avut loc la 12 iunie 1778 într-un concert privat, care a fost organizat la reședința Contelui Karl Heinrich Joseph von Sickingen, cea publică având loc șase zile mai târziu în cadrul unei serii de evenimente cu denumirea "Concert Spirituel".

Critica adresată simfoniei a fost una pozitivă, Mozart fiind deja considerat unul dintre cei mai buni compozitori ai epocii. La data de 15 august într-un alt "Concert Spirituel" a fost interpretată din nou simfonia, dar cu partea a doua revizuită, Andantino-ul inițial fiind înlocuit de un Andante, deoarece primul nu fost plăcut de către auditoriu. Lucrarea și-a câștigat popularitatea, fiind prezentă în cadrul aceleiași serii de concerte și pe parcursul anilor 1779 și 1780. Publicarea lucrării în anul 1779 aparține editorului Sieber. "Simfonia nr. 31" a ajuns la Viena în anul 1783, atunci când a fost interpretată la Burgtheater, în cadrul unui concert caritabil pentru cumnata lui Mozart, Aloysia Weber.

"Lyric Movement" este o piesă scurtă, scrisă pentru violă și orchestră mică. Este una dintre ultimele lucrări scrise de Gustav Holst, fiind compusă în anul 1933, cu un an înainte ca acesta să se stingă din viață. A fost interpretată pentru prima dată în 1934 de către Lionel Tertis, violistul căruia i-a fost dedicată lucrarea. Alături de acesta s-a aflat BBC Symphony Orchestra și dirijorul Adrian Boult. La început a fost considerată o lucrare prea "austeră", însă ulterior a devenit una dintre cele mai de succes compoziții târzii ale lui Holst, ceea ce se confirmă prin numărul mare de înregistrări efectuate în ultimele decenii.

Anul 1932 a fost unul dificil pentru Gustav Holst: Suferea de ulcer duodenal, ceea ce i-a provocat și o gastrită hemoragică. Aflându-se în suferință și slăbit din cauza durerilor, Holst și-a amintit de ideea pe care o avusese cu ceva timp în urmă, să scrie o lucrare pentru violistul Lionel Tertis, pe care îl considera unul dintre cei mai virtuozi instrumentiști în viață. La începutul anului 1834 Tertis l-a vizitat pe Holst în mai multe rânduri, pentru a-i fi conferite cât mai multe detalii legate de interpretarea piesei. Din păcate, compozitorul nu a putut fi prezent la premiera lucrării din motive de sănătate, însă concertul a fost transmis prin radio, iar astfel Holst l-a putut asculta. Compozitorul l-a felicitat pe Tertis, spunând că interpretarea sa a fost perfectă.

Simfonia nr. 35 în Re Major, K. 385, denumită și "Haffner" a fost compusă de către Wolfgang Amadeus Mozart în anul 1782. Denumirea de "Haffner" îi este atribuită, deoarece a fost lucrare comandată de familia Haffner, o familie de nobili din Salzburg, cu ocazia înnobilării tânărului Sigmund Haffner. O lucrare precedentă scrisă de Mozart pentru aceeași familie nobiliară este "Haffner Serenade", compusă în anul 1776.

La început, Mozart nu a preconizat faptul că lucrarea va deveni o simfonie, ci ar fi trebuit să fie o serenadă care să servească drept muzică ambientală la evenimentul de înaltă ținută ce viza familia Haffner. Relațiile dintre compozitor și familia Haffner au fost unele cât se poate de strânse, dar și benefice, deoarece tatăl tânărului Sigmund Haffner, care purta același nume, l-a ajutat pe Mozart să plece în turneele sale de la vârste fragede în Europa. În ciuda faptului că Sigmund Haffner Sr. S-a stins din viață în 1776, cele două familii au ținut legătura în anii ce au urmat.

În perioada în care i s-a cerut să compună această lucrare Mozart avea foarte mult de lucru. Cu toate acestea, Mozart a respectat comanda și i-a trimis-o fragment după fragment tatălui său, deoarece el a intermediat comunicarea dintre familia Haffner și Mozart. Serenada pe care o scria de data aceasta era cu totul diferită față de cea precedentă, având un marș în introducere și două menuete. Nu există o evidență istorică, prin care să se confirme faptul că Mozart a finalizat lucrarea la timp, însă cu siguranță acesta a extins-o ulterior, până la punctul la care a devenit "Simfonia Haffner". Atunci când a finalizat lucrarea, compozitorul însuși s-a mirat de calitatea ei, fiind compusă într-un timp foarte scurt. În forma care se cunoaște astăzi, "Haffner Symphonie" a avut premiera la 23 martie 1783 la Burgtheater Viena.

Reputația profesională a dirijorului Cristian Oroșanu a determinat prezența sa încă din fragedă tinerețe pe marile scene naționale și internaționale, în compania unor ansambluri celebre, cum ar fi Orchestra Națională Radio București, Orchestre de Paris, Orchestre Nationale Bordeaux-Aquitaine sau Deutsche Symphonie Orchester Berlin, cu pasiune atît pentru repertoriul simfonic cît și pentru lumea operei. În prezent este dirijorul permanent al Filarmonicii din Brașov.

Drumurile lui Cristian au îmbinat armonios cariera internațională, alături de orchestre de top cum ar fi Tonhalle Zurich sau BBC Scottish Orchestra, cu o activitate susținută în țară, la pupitrul filarmonicilor "George Enescu" din București, "Moldova" din Iași sau "Transilvania" din Cluj. Invitațiile orchestrelor filarmonice din Sibiu sau Bruxelles, Oradea sau Strasbourg, Tg.Mureș sau Porto, au îmbogățit o atitudine de implicare intensă, cu posturi fixe la Operele Naționale din București, Iași și Cluj, la Filarmonica din Brașov sau DSO Berlin.

Luând exemplul Orchestrei Lamoureux, ansamblu asociativ cu mare tradiție în Franța, Cristian s-a implicat în lansarea unei tinere orchestre în Japonia (Hyogo PAC Orchestra) și a fondat o nouă orchestră în România: Kamerata Kronstadt, cu o activitate concertistică la Brașov și la diverse festivaluri în țară. Îi plac proiectele care ies din modelele clasice: în 2022 creează Orchestra's Conductor Competition, un proiect original în care cîștigătorii concursului de dirijat sunt aleși de către membrii orchestrei și nu de către un juriu extern.

Este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, la clasa dirijorului Cristian Brâncuși și perfecționat în particular sub îndrumarea celebrului profesor Constantin Bugeanu. În cadrul Academiei Internaționale Bach de la Stuttgart a beneficiat de îndrumarea dirijorului Helmuth Rilling, iar de-a lungul timpului a avut ocazia să fie asistentul unor maeștri reputați, cum ar fi Yutaka Sado, Mstislav Rostropovich, Lawrence Foster, Ton Koopman sau Herbert Blomstedt. Cristian Oroșanu a obținut premiul Criticii Muzicale din România și premiul al-2-lea al Concursului Internațional de Dirijat "Malko", în Danemarca.

Dorind să continue tradiția pedagogică preluată de la maestrul Bugeanu, Cristian Oroșanu a fost timp de 6 ani profesor de dirijat la Universitatea de muzică "G. Enescu" din Iași și a organizat cu succes mai multe cursuri internaționale de măiestrie. În ultimii ani a făcut parte din juriul Concursului internațional de dirijat "Jeunesses Musicales" și al Concursului internațional de dirijat « Hans von Bulow ».

Răzvan Popovici s-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris alături de Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio din București, Filarmonica "George Enescu", Filarmonica Transilvania din Cluj, Chaarts Chamber Artist din Zürich sau Kamerata Kronstadt. A colaborat cu Juliane Banse, Shlomo Mintz, Konstantin Lifschitz, Natalia Gutman, Nobuko Imai, Elena Bashkirova, Radovan Vlatkovic, Daishin Kashimoto, Olli Mustonen, Gilles Apap, Frans Helmerson, Mihaela Martin, Ilya Gringolts, Vladimir Mendelssohn, Louis Lortie, Giovani Sollima şi Thomas Demenga.

Este invitat regulat la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi: Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Kuhmo Festival, Schwetzinger Festspiele, Spoleto Festival, Mintz Festival Tucumán, Ferrarra Musica, Rolandseck Festival, Boswil Musiksommer, Mittelfest Cividale, Festival Academy Budapest şi Kobe Music Festival. Printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. Concertează regulat în întreaga lume ca membru al Ansamblului Raro.